poveste

cum iti propuneam am sa incerc sa redau in cuvinte situatia comica pe care am vazut-o din nou in renumitul mijloc de transport care ma duce in fiecare zi de acasa inspre serviciu si invers – nu e cine ştie ce, dar mi se pare cu tâlc

Pe scurt , situatiunea se prezenta astfel

Era iarnă. Dimineaţă frumoasă de decembrie. Doar calendaristic, pentru ca dacă era sa ne luăm după soarele de afară, primăvara o dăduse de mult pe baba iarna cu fustele în sus si tănţuia fericită printre noi. Un alt semn ca totuşi sarbătorile se apropiau a fost insă şi autobuzul – suspect de gol, lumea începuse să îşi ia concediu probabil. Fericit pentru că nu va mai trebui să car pe cineva în spate pe tot parcursul drumului şi pentru că membrele mele vor avea posibilitatea de a se dezmorţi în voie fara bariera celor 2 centimetri diponibili de obicei ca spaţiu “intim” într-un astfel de mijloc locomotor urc pe usa din spate.

O mulţime de locuri goale, dar imaginându-mi că demersul meu de a lua loc ar fi un sacrilegiu faţă de zilele în care stăteam într-un picior pe scară, decid sa rămân locului. “Locului” ăsta însemna că stăteam lângă cele patru scaune dinspre spatele autobuzului , câte două pereche face-a-face. Pe cele care îndreaptă călătorul cu faţa în sensul de mers, două doamne stau de vorbă şi din când în când contemplă scaunul din faţa lor, cel situat înspre culoar. Mă uit si io, să văz obiectul curiozităţii lor; în scobitura scaunului – creată special de designerii DAF pentru încadrarea comodă a poponeţelor noastre – s-a născut o baltă consistentă. Faptul ca acoperişul autobuzului nu prezintă nici o gaură sau urmă de lichid, ne îndeamnă, nu-i aşa, să credem că ori un câine mai ruşinos ori un bebe mai neînţărcat a sălăşluit în trecutul simplu pe acolo. Doamnele dau semne de impacienţă şi se decid sa fie vigilente pentru a împiedica iminenta catastrofă ce îl paşte pe călatorul ce aşteaptă în staţia următoare, neştiutor, dar în minte cu imaginea unui loc liber numai pentru el.

Şi iată că previzibilul are loc… Respectând regula acelei zile perfecte din punctul de vedere al relaţiei călător-RATB, UN SINGUR nene se urcă la staţia următoare. Zguduit interior de multiplele locuri libere gasite în autobuz, după o clipă de ezitare se îndreaptă fix către locul cu pricina. Dă să se aşeze, dar chirăitul doamnelor, vigilente după cum am mai scris, îi ridică un semn de întrebare în minte si pe faţă înainte ca dosul său să atingă infamul lichid. Lucrurile se limpezesc, doamna îşi revine din agitaţia de moment şi explică domnului; domnul mulţumeşte frumos şi se decide să ocupe un loc dintre cele din spate de tot. Potenţiala dramă se stinge pentru domnul respectiv, dar continuă pentru cele două doamne. Într-un final una dintre ele se hotărăşte şi printr-un gest de maximă politeţe desprins din cărţile doamnei Aurelia Popescu, scotoceşte prin cocheta-i gentuţă şi scoate la iveală un pachet de şerveţele dintre care unul e desfăcut si sacrificat prin înecare în mica baltă. Ca orice serveţel care se respectă, acesta se lăbărţează în lichidul suspect şi când să işi dea obştescul sfârşit şi rigor mortis-ul de rigoare să se instaureze, autobuzul ajunge la următoarea staţie.

Regula e respectată din nou şi o singură doamnă în vârstă, denumită pe scurtul fragment care mai urmează “baba”, se urcă. Spre deosebire de domnul ezitant prezentat mai devreme, aceasta se repede exact la locul acela, acum împodobit cu un frumos servetel plin de… ziceti-i dumneavoastră cum vreţi. Preia şerveţelul anemiat de lichidul invadator, si cu dâra de rigoare îl aruncă pe scaunul alăturat, cel de lângă geam, care nu stiu daca v-aţi dat seama dar a fost liber (şi curat) tot timpul. Apoi, sub privirile stupefiate ale doamnelor se aşează în plenitudinea fundului său pe scaunul fatalist. Doamnele chirăie din nou, dar replica vine rapid si cu un dezgust nedisimulat: “Păi şi ce vreţi acum, să nu mai stau jos?”
Lesne de înţeles că la faza asta un zâmbet la fel de nedisimulat mi-a înflorit pe faţă. Doamnele fac un gest de lehamite, iar cea care a a luat inutila masură de a atenţiona prin semne convenţionale (pe alte meleaguri) situaţiunea delicată a scaunului cu pricina se repede să smulgă un alt şerveţel, să il preia pe fratele său eşuat pe scaunul celălalt, la fel de ud acum ca si vecinul său . Astfel că totul se rezumă acum la o două scaune murdare (unul dintre ele cu o babă pe el) si o doamnă care are în mână două serveţele pline de zeamă.

Decisă să salveze măcar un loc doamna se înverşunează şi mai scoate o bucată de hârtie din pachetul salvator si insistă să cureţe scaunul care la început era nevătămat. Surpriza a survenit când s-a trezit cu mainile pline de hârtii murdare: “ce să fac cu ele?!!” Şi dezgustată şi resemnată într-un târziu se hotărăşte să le… arunce pe jos.

Baba care se facuse comodă îşi dă seama că ceva nu e chiar în regulă şi începe să se foiască. Impresionat probabil de chinurile acesteia, un alt domn, de pe o bancă paralelă, de pe cealaltă parte a autobuzului, se ridică si îi cedează locul. Baba, udă la… mă scuzaţi, cur, se ridică de pe locul cu probleme şi aterizează satisfăcută pe cealaltă bancă.

La momentul asta nu am mai rezistat şi am izbucnit în râs. Priveliştea era superbă – două locuri ude, o gramadă de hârtii pe jos si o babă udă la cur şi cam dezorientată.

Dacă nu ar fi existat un gest de politeţe (cu riscul de a mă repeta, destul de normal pe alte meleaguri) am fi avut doar o babă udă.

Aşa că pe noi să ne lăsaţi în pace cu prostiile voastre, că mai rău încurcaţi!